Am terminat aseara Obeliscul negru de Erich Maria Remarque si am ramas cu gandul departe, in Germania... dar poate nu acolo ci la analogiile pe care le-am facut citind cartea si identificandu-ma pe alocuri cu povestea lui Ludwig si gandind la propria viata a lui Remarque.
Nu stiu de ce nu pot sa-i zic lui Remarque Erich desi lui Eliade ii zic Mircea si lui Eminescu Mihai...
"Simt. Sunt obosita si obosita de oboseala mea. Totul nu mai e decat un gol si nimic decat despartire, tristete si asteptare."
"Cand omul se poate chinui el insusi, nu pierde cu una cu doua nici un prilej."
"De fapt, ce inseamna a insela? Cuvantul e intrebuintat intotdeauna de cei de se afla tocmai in situatia asta. Ce legatura e intre sentiment si morala? [...] A insela - ce cuvant vulgar pentru cea mai marunta si ultima nemultumire, cautarea de mai mult, tot mai mult..."
"Il privesc recunoscator pe Georg. L-am tradat, pentru ca trebuia sa-l tradez si el m-a inteles. Ramane singur."
"Si nu te lasa doborat. Ai fost salvat de atatea ori, incat ai datoria sa razbesti mai departe. [...] Daca renunti la ceva nu inseamna ca pierzi acel ceva."
Pe marginea fiecarui citat as putea sa fac o intreaga poveste, povestea vietii mele... si mi-e ciuda pe Remarque ca lui ELiade pe Papini, asta pentru ca sunt momente pe care le traim la fel punandu-ne mai multe intrebari decat e necesar, complicand viata si chinuindu-te singur in filosofie...
Da, daca renunti nu inseamna ca pierzi!!! Si eu am renuntat la lucruri dragi si nu le-am pierdut pt ca le-am dat la oameni dragi, pt ca am memoria sentimentelor si pentru ca nu am pierdut nimic din intensitatea acelor clipe si chiar daca renunt la ele nu pierd nimic...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
dar cand renunti la oameni, la fiinte dragi.....nu le pierzi pana la urma?.....
sti cum e.....zicea si t gheorghe..."ochii care nu se vad e uita"
Trimiteți un comentariu